POSTFAŢĂ
NU sTIU CUM SE FACE,
DAR, DE FAPT, SCRIAM UN roman de zece centi, în sensul propriu al expresiei. În
primavara lui 1950 m-a costat noua dolari si optzeci de centi în monede de cîte
zece ca sa scriu si sa definitivez prima versiune a romanului Omul focului,
care mai tîrziu avea sa devina Fahrenheit 451.
În toti anii, începînd din 1941 pîna atunci, îmi
dactilografiasem cea mai mare parte a lucrarilor prin garajele familiei, fie la
Venetia, California (unde locuiam, fiindca eram saraci, nu fiindca ne-ar fi
"dat mîna") sau în spatele casei în care sotia mea, Marguerite, si cu
mine ne-am crescut copiii. Am fost alungat din garaj de scumpii mei copii, care
se încapatînau sa vina la fereastra din spate, cîntînd si batînd în geam. Ca
tata, am fost nevoit sa aleg între a termina o carte si a ma juca cu fetitele.
Bineînteles, am ales joaca, ceea ce a periclitat veniturile familiei. Trebuia
sa-mi gasesc un birou. Nu ne puteam permite sa avem unul acasa.
În cele din urma, am descoperit ceva potrivit, un
birou de dactilografie la subsolul bibliotecii Universitatii din Los Angeles,
California. Acolo, frumos aliniate, erau vreo douasprezece masini de scris
vechi, tip Remington sau Underwood, care se închiriau cu zece centi jumatatea
de ora. Bagai înauntru moneda, ceasul începea sa ticaie nebuneste, iar
tu te apucai sa dactilografiezi frenetic, ca sa termini înainte sa treaca
jumatatea de ora. Asadar, au existat doi factori - copiii de acasa si
mecanismul de cronometrare dactilo - care m-au determinat sa devin un maniac al
tastarii. Într-adevar, timpul costa bani. Am terminat prima versiune în circa
noua zile. Cuprindea douazeci si cinci de mii de cuvinte si reprezenta jumatate
din romanul care urma sa fie. Cînd nu investeam monede de zece centi, gata
sa-mi pierd mintile în momentul în care masina se bloca (pentru ca pierdeam din
timpul atît de pretios!) sau nu bagam si scoteam paginile din masina, colindam
pe la etaj. Acolo ma plimbam extaziat pe coridoare si printre rafturi, atingeam
cartile, luam volume din raft, le rasfoiam, apoi puneam cartile la loc,
devorînd cu nesat toate lucrarile de valoare care reprezinta esenta unei
biblioteci. Trebuie sa recunoasteti ca era un loc nemaipomenit ca sa scrii
despre incendierea cartilor în Viitor! Atît despre trecut. Cum ramîne cu Fahrenheit
451 la ora actuala, în epoca noastra? Mi-am schimbat parerea despre ce a
însemnat cartea aceasta pentru mine la începutul carierei mele de scriitor?
Doar daca vreti, de fapt, sa ma întrebati daca dragostea mea pentru biblioteci
a crescut si s-a intensificat, întrebare la care raspunsul e un "da"
hotarît, care ricoseaza de rafturi si scutura pudra de pe obrazul
bibliotecarei. De cînd am scris aceasta carte, am conceput mai multe povestiri,
romane, eseuri si poezii despre scriitori decît oricare alt scriitor din cîti
cunosc. Am scris poeme despre Melville si Emily Dickinson, Hawthorne, Poe,
Edgar Rice Burroughs, pe parcurs l-am comparat pe Jules Verne si capitanul Nemo
cu Melville si capitanul lui, la fel de bîntuit de obsesii. Am asternut în
graba poezii despre bibliotecari, am calatorit cu trenul pe timp de noapte în
compania autorilor mei preferati, am strabatut pustietatea continentului fara
somn pîna dimineata, stînd la taclale si bînd un pahar, bînd un pahar si stînd
la taclale, într-o poezie îl preveneam pe Melville sa se tina departe de uscat
(niciodata nu l-a preocupat subiectul!); pe Bernard Shaw l-am transformat
într-un robot, ca sa-l pot aseza confortabil într-o nava spatiala, urmînd sa-l
trezesc în lunga calatorie catre Alpha Centauri, ca sa-i aud
Prefetele rostite în urechea mea coplesita de încîntare. Am scris o povestire
despre Masina Timpului, în care ma întorceam la capatîiul lui Wilde, Melville
si Poe, ca sa-i asigur de dragostea mea si sa le încalzesc oasele în ultimele
ceasuri... Dar de ajuns. Dupa cum vedeti, sînt nebunia întruchipata cînd vine
vorba de carti, de scriitori si de marile silozuri în care e pastrata
întelepciunea lor.
De curind, avînd în
apropiere Sala de Teatru Studio din Los Angeles, mi-am rechemat din umbre
personajele din Fahrenheit 451. Ce mai este nou de la ultima noastra întîlnire
în 1953? i-am întrebat pe Montag, Clarisse, Faber si Beatty.
Eu i-am întrebat. Ei au
raspuns.
Au scris noi scene, au
dezvaluit cotloane înca nedescoperite ale sufletelor si viselor lor. Rezultatul
a fost o piesa în doua acte, pusa în scena cu bune rezultate si, mai ales,
cronici favorabile.
Beatty a iesit si mai
mult din culise la întrebarea mea: Cum a început totul? Ce te-a facut sa iei
hotarirea de a fi sef al brigazii de pompieri, incendiator de carti? Raspunsul
surprinzator al lui Beatty a venit într-o scena în care capitanul îl invita la
el acasa pe eroul nostru, Guy Montag. Intrînd, Montag descopera uluit mii si
mii de carti care umpleau peretii bibliotecii secrete a capitanului de pompieri!
Montag se întoarce si-i striga lui Beatty:
- Dar dumneata esti
seful incendiatorilor! Nu poti avea carti chiar în locuinta dumitale!
La care seful, cu un
zîmbet vag si detasat, raspunde:
- Nu faptul de a avea carti reprezinta un delict,
Montag, ci faptul de a le citi! Da, e adevarat. Am carti, dar nu le citesc!
socat, Montag asteapta explicatia lui Beatty. Nu vezi unde-i frumusetea,
Montag? Eu nu le citesc niciodata. Nici macar o carte, nici macar un capitol,
nici macar o pagina, nici macar un paragraf. Chiar ca-i paradoxal, nu-i asa?!
Sa ai mii de carti si sa nu deschizi nici una, sa le întorci spatele la toate
si sa spui: "Nu." E ca si cum ai avea casa plina de femei frumoase
si, zîmbind, nu te-ai atinge... de nici una. Asadar, vezi bine ca nu sînt un
infractor. Daca ma prinzi vreodata citind o carte, atunci da, poti sa ma denunti! Dar locul acesta e la fel de pur ca
dormitorul imaculat al unei fete de doisprezece ani în noptile de vara. Cartile
mele mor pe rafturi. De ce? Pentru ca asa vreau eu. Eu nu le întretin, nu le
dau sperante nici cu mîna, nici cu ochiul, nici cu vorba. Nu valoreaza mai mult
decît praful de pe ele.
- Nu înteleg cum de nu poti fi... protesteaza
Montag.
- Tentat? exclama capitanul brigazii de pompieri.
Oh, asta s-a întîmplat cu multa vreme în urma. Marul a fost mîncat si acum nu
mai exista. sarpele s-a înapoiat la copacul lui. Gradina s-a umplut de balarii
si rugina.
- Cîndva... Montag sovaie, apoi continua: Cîndva,
probabil, ai iubit cartile foarte mult.
- Touche! raspunde capitanul. Lovitura sub
centura. În barbie. În inima. În stomac. Oh, uita-te la mine, Montag. Sînt omul
care a iubit cartile, ba nu, baiatul pasionat cîndva de ele, nebun dupa ele,
care se catara pe rafturi ca un cimpanzeu înfometat. Le devoram ca pe salata,
cartile erau sandvisul meu de la amiaza, gustarea de dupa-masa, cina si
gustarea de la miezul noptii. Rupeam paginile, le mîncam cu sare, le muiam în
sos, rontaiam copertile, întorceam capitolele cu limba! Cu zecile, cu sutele,
cu milioanele. Duceam atît de multe carti acasa, încît, ani întregi am ramas
cocîrjat. Filozofie, istoria artei, politica, stiinte sociale, poezie, eseuri,
piese grandioase, orice, le înghiteam pe nemestecate. Apoi... apoi...
Vocea capitanului începe
sa se piarda.
- Apoi? îi da ghes Montag.
- Apoi m-am lovit de viata. Capitanul închide
ochii si-si aminteste. Viata. Viata obisnuita. Aceeasi dintotdeauna. Iubirea
care nu a fost asa cum trebuie, visul care s-a destramat, dragostea fizica de
care s-a ales praful, moartea care mi-a secerat prea curînd cîtiva prieteni
care nu meritau sa piara asa curînd, uciderea unei persoane sau a alteia,
nebunia cuiva apropiat, moartea lenta a unei mame, sinuciderea neasteptata a
unui tata - ca un tropait de elefanti, ca un masacru savîrsit de boala. si
nicaieri, nicaieri nu exista cartea potrivita, cea pe care s-o proptesti la
momentul oportun în barajul pe cale sa se naruie, ca sa poti
împiedica dezastrul, sa dai sau sa iei o metafora, sa pierzi sau sa gasesti o
comparatie. Pe la treizeci de ani, cînd ma pregateam sa pasesc în cel de al
treizeci si unulea, m-am ridicat de jos cu toate oasele rupte, cu trupul plin
de julituri, vînatai sau cicatrice. M-am privit în oglinda si am descoperit un
om batrîn, pierdut în spatele figurii speriate a unui tînar, am vazut acolo ura
împotriva a tot si a orice -numeste un lucru la întîmplare si am sa-l blestem;
atunci am deschis paginile frumoaselor mele carti din biblioteca si am gasit...
ce? Ce? Ce!?
Montag ghiceste.
- Paginile erau goale?
- Ai nimerit-o! Goale! Oh, cuvintele erau la locul
lor, dar îmi treceau prin fata ochilor ca un ulei fierbinte, fara sa însemne
nimic. Fara sa-mi ofere nici ajutor, nici mîngîiere, nici tihna, nici adapost,
nici dragoste adevarata, nici pat si nici lumina.
Montag se duce cu gîndul
în trecut.
- În urma cu treizeci de ani... Ultimele biblioteci
incendiate...
- Ai ghicit, încuviinteaza Beatty. Neavînd o
slujba si fiind un romantic ratat sau dracu' stie ce, am facut o cerere pentru
pompier categoria întîi. Primul pe scara, primul în biblioteca, primul în inima
arzînda a concetatenilor lui etern învaluiti de flacari, stropeste-ma cu
petrol, da-mi foc! Am încheiat prelegerea. Hai, sterge-o, Montag! Afara cu
tine!
Montag pleaca, mai
curios decît oricînd în privinta cartilor, deja pe cale sa devina un proscris;
nu peste multa vreme va fi urmarit si aproape rapus de Dulaul Mecanic, robotul
clonat de mine dupa cîinele din Baskerville al lui A. Conan Doyle.
În piesa mea, batrînul Faber - profesorul oarecum
lipsit de ocupatie, care-i vorbeste lui Montag în noaptea cea lunga (prin casca
radio vîrîta în ureche) - este victimizat de catre capitanul pompierilor. Cum?
Beatty banuie ca Montag primeste instructiuni prin acest dispozitiv secret, i-l
smulge din ureche si-i striga profesorului aflat la mare departare:
- Venim sa te înhatam! Sîntem la usa! Sîntem pe
scara! Te-am prins!
Amenintarea îl sperie
atît de mult pe Faber, încît inima lui cedeaza.
Idei foarte bune.
Tentante chiar si acum. Am fost nevoit sa ma lupt cu mine însumi ca sa nu le
introduc în aceasta noua editie a romanului.
În sfîrsit, multi cititori mi-au scris,
protestînd împotriva disparitiei Clarissei si întrebîndu-ma ce s-a întîmplat cu
ea. François Truffaut a fost mînat de aceeasi curiozitate si în versiunea
cinematografica a romanului meu a salvat-o pe Clarisse de uitare, asezînd-o
lînga Oamenii Cartilor care se ascundeau în padure si-si recitau unii altora
volume întregi ca pe niste litanii. Am simtit si eu aceeasi nevoie de a o
salva: în definitiv, acest personaj înrudit cu palavragiul idealist si lunatic
este din multe puncte de vedere raspunzator pentru faptul ca Montag începe
sa-si puna întrebari despre carti si despre ce se gaseste în ele. Asadar, în
piesa mea Clarisse reapare ca sa-l întîmpine pe Montag, sfîrsit oarecum mai
optimist la o carte în esenta destul de sumbra.
Totusi, romanul ramîne
fidel primei sale versiuni. Nu sînt adeptul rescrierii unor lucrari din
tinerete, îndeosebi cînd tînarul scriitor de odinioara sînt chiar eu. Montag,
Beatty, Mildred, Faber, Clarisse, toti stau, evolueaza, intra si ies din scena
la fel ca în urma cu treizeci si doi de ani, cînd i-am creionat pentru prima
oara, platind cu zece centi jumatatea de ora, în subsolul bibliotecii
Universitatii din Los Angeles. Nu am schimbat nici o idee si nici un cuvînt.
O ultima descoperire.
Dupa cum ati vazut, îmi scriu toate romanele si povestirile într-un elan de
pasiune si încîntare. Abia de curînd, aruncîndu-mi privirea pe roman, mi-am dat
seama ca Montag poarta numele unei companii producatoare de hîrtie. Iar Faber,
desigur, este creatorul de creioane! Ce intuitie a avut subconstientul meu ca
sa-i numeasca astfel.
Fara sa-mi spuna si mie!
CODA
Cu vreo doi ani în urma
am primit o scrisoare de la o tînara si solemna doamna din orasul Vassar, care
îmi spunea ce mult o încîntase sa citeasca experimentul meu în mitologia
spatiului, Cronici martiene.
Totusi, adauga ea, n-ar
fi o idee buna ca dupa un timp sa rescrieti cartea introducînd mai multe
personaje si roluri feminine?
Acum cîtiva ani am
primit alte scrisori, referitoare la aceeasi scriere despre martieni, care
protestau ca negrii din carte erau Unchi Tom si ma întrebau de ce nu-i mai
"fasonez nitel"?
Cam tot pe atunci am
primit si o scrisoare de la un alb din Sud, care opina ca înclinam sa tin
partea negrilor si-mi sugera ca era cazul sa renunt la întreaga povestire. Acum
doua saptamîni muntele de corespondenta primit de mine a scos la iveala un
soricel de scrisoare de la o cunoscuta editura, care dorea sa publice Cornul de
ceafa, într-o colectie de lecturi pentru liceu.
Povestirea vorbea despre
un far care se aprindea noaptea tîrziu, de la ceea ce numeam în carte o
"Lumina a Domnului". Privindu-l din perspectiva unor creaturi
subacvatice, oricine ar fi simtit ca se afla în "Prezenta Lui".
Editura scosese
cuvintele "Lumina Domnului" si "în Prezenta Lui".
În urma cu vreo cinci ani, editorii altei
antologii scolare elaborasera un volum cu circa patru sute (numarati-le) de
schite. Cum sa înghesui patru sute de schite de Twain, Irving, Poe, Maupassant
si Bierce într-o singura carte?
Simplu ca buna ziua.
Jupoi, scoti oasele, scoti maduva, incizezi, topesti, scrii ce ramîne si
distrugi. Fiecare adjectiv care-si avea rostul lui, fiecare verb cu o miscare
proprie, fiecare metafora care cîntarea mai mult decît un tintar - toate
fusesera scoase din text! Fiecare comparatie care ar fi facut sa tresara buzele
unui elev sub mediocru fusese eliminata! Fiecare aparteu care explica filozofia
simpla a unui scriitor de elita fusese sacrificat!
Fiecare povestire -
subtiata, redusa la esenta, ciopîrtita, stoarsa de vlaga si de sînge - semana
cu toate celelalte. Twain se citea la fel ca Poe, ca Shakespeare, ca
Dostoievski si - în final - ca Edgar Guest. Toate cuvintele mai lungi de trei
silabe fusesera eliminate. Toate imaginile care retineau atentia o clipa
fusesera împuscate mortal.
Începeti sa întelegeti grozavia?
Cum am reactionat la tot
ce v-am relatat mai sus?
"Dînd foc" la
tot.
Trimitînd note de
respingere pentru fiecare în parte.
Expediind tot acel
conclav de idioti în strafundurile iadului.
E limpede ce vreau sa
spun. Exista mai multe feluri de a arde o carte. Lumea e plina de oameni care o
colinda tinînd în mîna chibrituri aprinse. Orice minoritate, baptisti,
unitarieni, irlandezi, italieni, octogenari, budisti, sionisti, adventisti de
ziua a saptea, feministi, republicani, protestanti, crede ca are vointa,
dreptul, datoria de a stropi cu petrol si de a aprinde torta. Orice editor
sarac cu duhul, care se considera sursa unei literaturi nedospite, terciuite si
insipide, îsi linge ghilotina,gata sa sara la gîtul autorului care ar îndrazni
sa ridice putin glasul sau sa scrie peste nivelul unei poezii de gradinita.
Capitanul de pompieri
Beatty din romanul meu Fahrenhdt 451 povestea cum la început cartile fusesera
distruse de catre minoritati, fiecare rupînd cîte o pagina sau un paragraf
dintr-un volum, apoi din altul, pîna în ziua în care cartile ramasesera goale,
mintile oblonite si bibliotecile închise pentru totdeauna.
"Închide usa, vor
intra pe fereastra, închide fereastra, vor intra pe usa", sînt cuvintele
unui vechi cîntec. Ele ilustreaza existenta mea, în care noi cenzori-macelari
apar în fiecare luna. Cu numai sase saptamîni în urma, am descoperit ca, în
decursul anilor, anumiti editori fricosi de la Ballantine Books, temîndu-se sa
nu contamineze tineretul, cenzurasera rînd cu rînd vreo saptezeci si cinci de
sectiuni distincte ale romanului. Citind cartea - care, la urma urmei, trateaza
tocmai despre cenzurarea si incendierea cartilor în viitor - studentii mi-au
scris despre acest subtil paradox. Vara aceasta, Judy-Lynn Del Rey, unul dintre
editorii de la Ballantine, reface întreaga carte, care urmeaza a fi republicata
cu toate înjuraturile si dracuielile la locul lor.
O ultima încercare la
care a fost supus Iov al II-lea: acum o luna am trimis o piesa, Leviathan 99,
la un teatru universitar. Bazata pe mitologia din Moby Dick, piesa mea este
dedicata lui Melville si povesteste despre echipajul unei nave cosmice condusa
de un capitan orb, care se aventureaza în spatiu în cautarea Marii Comete Albe,
ca sa "distruga distrugatorul". Piesa se va juca în premiera ca
opera, la Paris, toamna aceasta. Deocamdata, universitatea mi-a raspuns ca nu
îndrazneste sa-mi monteze piesa... pentru ca în ea nu apare nici o femeie! Daca
ar îndrazni cumva sa încerce o montare, adeptele egalitatii în drepturi din
campusul universitar ar tabarî pe ei cu bîtele de base-ball!
Scrisnind din dinti,
gata sa mi-i sfarîm, le-am sugerat ca asta ar însemna ca pe viitor sa nu se mai
reprezinte Baietii din orchestra (fara femei) sau Femeile (fara barbati). Sau,
daca numaram barbatii si femeile, ar însemna ca o buna parte din creatia lui
Shakespeare sa nu se mai joace niciodata, mai ales daca numeri si versurile,
cele mai bune revenind barbatilor!
Le-am scris din nou, cu
sugestia ca ar putea juca o saptamîna piesa mea si în urmatoarea Femeile. si-au
închipuit, probabil, ca glumeam... de fapt, nici eu nu sînt prea sigur ca nu
fusese o ironie.
Traim într-o lume
nebuna, care va înnebuni de tot daca îngaduim minoritatilor - importante sau
nesemnificative, urangutani sau delfini, adepti ai armelor nucleare sau ai
batutului apei în piua, fani ai computerelor sau adversari ai progresului,
saraci cu duhul sau întelepti - sa se amestece în estetica. Lumea reala este
terenul de joc al tuturor acestor grupuri, care pot face si desface legi. Dar
în punctul în care începe cartea mea sau povestirile si poeziile mele, acolo
înceteaza drepturile lor si încep imperativele mele teritoriale: acolo conduc
si guvernez eu. Daca mormonilor nu le plac piesele mele, n-au decît sa si le
scrie pe ale lor. Daca irlandezii detesta povestirile mele despre Dublin, n-au
decît sa închirieze masini de scris. Daca profesorii si învatatorii au impresia
ca frazele mele nesfîrsite le strepezesc dintii obisnuiti doar cu dulcegarii,
n-au decît sa manînce prajituri mucegaite, muiate într-o posirca de ceai
preparat de mîna lor profanatoare. Daca intelectualii de origine mexicana vor
sa recroiasca "Minunatul costum de înghetata", asa încît sa-i vina
bine lui "Zoot", n-au decît sa-si desfaca cureaua, ca sa le cada
pantalonii în vine.
Fiindca - sa spunem
lucrurilor pe nume - digresiunea este esenta întelepciunii. Omiteti
consideratiile filozofice ale lui Dante, Milton sau ale duhului tatalui lui Hamlet
si nu va ramîne decît un schelet golit de seva. Laurence Steme spunea cîndva:
"Incontestabil, digresiunile sînt soarele, viata, sufletul lecturii!
Scoateti-le din text si o iarna rece si eterna va domni pe fiecare pagina.
Redati-le scriitorului si el va pasi ca un mire, le va iesi în întîmpinare si
va aduce diversitate, facînd sa nu va piara pofta de lectura."
În concluzie, nu ma mai insultati decapitînd,
retezînd degetele si golind plamînii scrierilor mele. Am nevoie de cap, ca sa-l
misc în semn de da sau nu, de mîna ca s-o flutur amical sau ca s-o înclestez în
pumn, de plamîni ca sa strig sau ca sa soptesc. Refuz sa ma asez cuminte pe un
raft, golit de maruntaie, si sa devin non-literatura.
Cît despre voi, arbitri,
înapoi la galerie! Voi, arbitri, penalizati lichelele. E jocul meu. Eu arunc,
eu lovesc, eu prind. Eu conduc jocul. La asfintitul soarelui, voi pierde sau
voi cîstiga. Dar în zori ma voi gasi din nou pe teren, gata s-o iau de la
capat.
si nimeni nu ma poate
ajuta. Nici macar voi.
